LECŢIA III – DECLINAREA I

Continuăm după o lungă pauză , pentru că nu am avut vreme să mă ocup, şi reluăm când – iată! – se duce un război împotriva limbii latine.

Nu uitaţi un lucru esenţial: RECITIŢI CELE 11 REGULI pomenite în lecţia anterioară.

Declinarea I

Declinarea-1

Declinarea-1-Terra

Sensurile cazurilor

Nominativ – sens subiectiv: cine? ce?

Genitiv – sens posesiv: al, a, ale, ai cui?

Dativ – sens atributiv: cui?

Acuzativ – sens obiect direct: pe cine? ce? (când nu este însoţit de prepoziţie)

Ablativ – sens circumstanţial: unde? cum?

 

Genul substantivelor de declinarea I

– Majoritatea substantivelor acestei declinări sunt FEMININE

– Sunt MASCULINE doar câteva substantive şi acestea reprezintă

– nume de bărbaţi

– ocupaţii care iniţial erau specifice numai bărbaţilor

 

Lecţia II – Morfologia, Flexiunea, Reguli privind declinarea

MORFOLOGIE

morfo + logia = studiul formelor pe care le iau cuvintele în cursul vorbirii

Din punct de vedere morfologic, toate cuvintele dintr-o limbă sunt pe jumătate părţi din vorbire. Cuvintele sunt considerate părţi din vorbre atunci când sunt analizate independent de alte cuvinte, doar în raportul pe care îl au cu realitatea înconjurătoare. Din acest punct de vedere toate cuvintele din limba latină au fost împărţite în mai multe grupe, astfle:

1. Cuvinte care au fost create cu rol de a denumi obiectele din jur; au fost debuite nume sau substantive: casă, masă şcoală.

2. Cuvinte create pentru a indica însuşirile pe care le au obiectele din realitate denumite de substantive – adjective.

3. Cuvinte create pentru a ţine locul numelor obiectelor din realitate – pronume.

4. Cuvinte create pentru a reda ideea de număr a obiectelor din realitate – numeral.

5. Cuvinte create pentru a indica ce se poate întâmpla între diferite obiecte existente – verbe [verba – latină]

6. Cuvinte create pentru a indica circumstanţele a tot ceea ce se întâmplă în realitate – adverbe – numite pentru că determină verbul.

7. Cuvinte create pentru a nota diferite sunete produse în natură – interjecţia.

Limba latină nu are şi nu avea de la începuturi articol. Deşi nu exista ca atare în limba latină, articolul dezvoltat de limba română are ca elemente componente părţi de vorbire cu statut diferit în limba latină:

ille = pronume

ille = articolul l din română

ad ille = articolul al

FLEXIUNEA NOMINALĂ

Flexiune = transformarea pe care o suferă cuvântul în decursul vorbirii.

Flexiunea nominală cuprinde flexiunea (modificarea) numelui (substantivului) şi a tuturor părţilor de vorbire care intră sub incidenţa acestuia. Părţile de vorbire care intră sub incidenţa numelui = substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele.

DECLINAREA ŞI SUBSTANTIVUL

Substantivele latineşti sunt grupate în limba latină în 5 clase sau tipuri flexionare numite declinări. Semnele de recunoaştere şi clasificare a subtantivelor în declinări sunt:

a) terminaţia N. sg. – notată în dicţionar în poziţia 1 a substantivului

b) terminaţia G. sg. – notată în dicţionar în poziţia 2 a substantivului

c) sunetul specific terminaţiei unei declinări – apare de obicei repetat în terminaţia N. şi G. sg.

L-II---declinare_resize

Criteriul cel mai sigur de recunoaştere a declinării, şi care nu duce la confuzii pentru că este diferit de la o declinare la alta, îl reprezintă terminaţia G. sg.

Atenţie! Pentru recunoatere este necesară cunoaşterea obligatorie a ambelor forme de bază a substantivului (N. şi G. sg.) şi de aceea substantivele latineşti sunt notate în dicţionare cu aceste două forme de bază: N. poziţia 1; G. poziţia 2.

REGULI PRIVIND PRACTICA DECLINĂRII

1. Terminaţiile N. şi G. sg. se iau din dicţionar.

2. Terminaţiile tuturor cazurilor (pentru toate declinările) încep cu sunetul specific declinării respective.

3. Neutrele tuturor declinărilor prezintă 3 cazuri cu terminaţie identică: N.=Ac.=V

4. Neutrele au ca semn specific la pluralul acestor cazuri (N., Ac., V.) sunetul a final.

5. Ac. sg. ale tuturor declinărilor au terminaţia în m după sunetul specific declinării. Ac. pl. se termină în s (după vocala specifică).

6. Ablativul sg. sfârşeşte totdeauna în vocala declinării pe care o deschide.

7. Vocativul sg. ca şi pl. de obicei are forma Nominativului. Excepţie fac V. sg al substantivelor de declinare cu us, care obligatoriu la V. sg. vor folosi terminaţia e.

8. N. pl. preia terminaţia G. sg., uneori puţin modificată.

9. G. pl. al tuturor declinărilor sfârşeşte terminaţia în um, uneori precedat de alt sunet.

10. D. şi Abl. pl. la toate declinările încep cu i şi sfârşesc cu s, introducând „uneori” între acestea alte sunete.

11. D. sg. sfârşeşte de obicei în sunet specific, la fel ca la Abl căruia îi adaugă uneori vocala i.

ATENŢIE!

A. În declinarea substantivelor se porneşte de la forma G. din care, eliminând terminaţia acestuia, folosim rădăcina.

B. După rădăcină se adaugă sunetul specific declinării din care face parte substantivul, la toate cazurile în afară de D. şi Abl. pl. care vor începe cu i şi se termină în s.

Notă: pentru uşurinţă, am folosit prescurtări. Astfel, sg. şi pl. sunt prescurtări de la „singular” şi „plural”. În ceea ce priveşte cazurile:

Nominativ = N.

Genitiv = G.

Dativ = D.

Acuzativ = Ac.

Ablativ = Abl.

Vocativ = V

Lecţia I – Alfabetul latin (scriere, pronunţare, diftongi, accent)

ALFABETUL LATIN

 

Scrierea şi pronunţarea

 

Nu există, în ceea ce priveşte pronunţarea, diferenţe majore între limba latină şi limba română. Majoritatea sunetelor se pronunţă identic.

 

Sunetele în limba latină şi transcrierea lor grafică

 

Sunetele latineşti se împart în 3 mari grupe:

I Vocale = acele sunete care se pot pronunţa singure, fără ajutorul altui sunet: a, e, i o, u. Nu există sunetele ă şi î (â). Ele sunt inovaţii ce aparţin limbii române sub influenţa limbilor popoarelor vecine (mai ales slave).

II Consoanele = acele sunete care nu se pot pronunţa (auzi) decât cu ajutorul unei vocale alăturate.

III Diftongii = un complex sonor format din două sunete, din care primul sunet este vocală iar al doilea este semivocală. Diftongii latineşti se pronunţă şi se scriu cu ambele componente în aceeaşi silabă:

a e

v sv

o e

v sv

a u

v sv

e u

v sv

 

Cantitatea sau durata de pronunţare a sunetelor latineşti (vocalele şi diftongii)

 

a. Toate vocalele latineşti au dublă serie în ceea ce priveşte cantitatea de pronunţare.

Vocalele cu cantitate lungă notată prin deasupra prezintă o durată dublă în emisiunea sa:

ā, ē, ī, ō, ū

b. Vocale cu durată scurtă de pronunţare notată cu ajutorul unei căciuliţe deasupra: ă, ĕ, ĭ, ŏ, ŭ. În texte, cantitatea vocalei nu este notată grafic pentru că indiferent  de prezenţa semnului cantităţii, latinii ştiau care este scurtă şi lungă. Diferenţierea în pronunţare se făcea numai în vorbirea orală.

 

Importanţa cantităţii vocale

 

Cantitatea unei vocale are în primul rând rol lexical-semantic, diferenţiind un cuvânt de alt cuvânt care are aceeaşi sciere (omografie):

popŭlus –  popor

popūlus – plop

Cantitatea vocalei are şi rol morfologic, deosebind o categorie gramaticală de alta.

 

Pronunţarea

 

a=a

b=b

c=c

cc=c – se pronunţă cu cei doi c distincţi (ca în ac-ci-pi-o ) şi trece fiecare în silabă diferită

d=d

e=e

f=ph – philosóphia

h= în latineşte se aude foarte slab, aproape insesizabil, în aşa fel încât spre limbile romanice nu se mai aude, şi dispare în limba română şi grafic

homo = homo → om (româneşte)

heri = heri → ieri (româneşte)

rr=r – la despărţirea în silabe, însă, fiecare din ele trece în silabe diferite

s=s NU z chiar dacă se află intervocalic

 

Diftongii şi grupurile consonantice

 

– ae – se pronunţă – fie ai (în latina restituta)

– fie e (în latina conventională)

Se scrie şi se pronunţă într-o singură silabă.

Excepţie: se pronunţă ae cu fiecare element în silabe diferite în cuvântul aer şi derivate.

– oe – se pronunţă – fie oi (latina restituta)

– fie e (latina conventională)

Ambele componente se păstrează în aceeaşi silabă: Phoebus – Phoe-bus (pronunţ. Foi-bus sau Fe-bus).

Excepţie: oe nu formează diftong, deci se scrie şi se pronunţă cu fiecare element component în silabe diferite, în cuvântul poeta (poet) şi derivaţii săi.

– au – se pronunţă – auc-tor

– eu – se pronunţă eu – diftong cu ambele elemente în aceeaşi silabă: Europa – Eu-ro-pa

 

Complexe:

 

– ce – se pronuţă che (în restituta)

ce (în convenţională)

– ci – se pronunţă chi (în restituta)

ci (în convenţională)

Exemplu: Cicero – Chi-che-ro (resituta); Ci-ce-ro (convenţională)

– ngu urmat de vocală – se pronunţă ngu (în restituta)

ngv (în convenională)

Exemplu: lingua – pronunţat lingua (restituta); lingva (convenţională)

– qu+vocală – se pronunţă cu (în restituta) (ca în acuarela)

cv (în convenţională)

Exemplu: aqua – pronunţat acua (restituta); acva (convenţională)

– ti – se pronunţă ti (în restituta), indiferent de poziţia în cuvânt

ţi (în convenţională) numai când este precedat şi urmat de vocală

Exemplu: amicitia – pronunţat amichtia (restituta); amiciţia (convenţională)

ti precedat de s,x sau alt t se pronunţă ti

Exemplu: sextius

 

Accentuarea cuvintelor în limba latină

 

Accent = intensitatea cu care se pronunţă un sunet.

Deoarece consoanele nu se aud, accent vor avea doar vocalele şi diftongii. Diftongii au întotdeauna cantitate lungă.

Reguli de accentuare a cuvântului:

1. Niciodată latina nu pune accent pe ultima silabă

bar-bá-tus

2. De regulă, locul accentului se află pe silaba penultimă a cuvântului. Aceasta se întâmplă numai dacă penultima silabă are cantitate lungă.

3. Când penultima silabă este scurtă, accentul se mută pe antepenultima silabă.

 

Cantitatea silabei

 

1. Silaba este lungă dacă:

a) are diftong – aúc-tor; Phóe-bus

b) conţine o vocală urmată de două (2) consoane consecutive, chiar dacă aceste consoane trec în silaba următoare – séx-tus

c) conţine o vocală lungă (prin natura sa) – sep-tí-mi-us

2. Silaba este scurtă dacă

a) ea conţine o vocală urmată de altă vocală, adică un hiat – a-mi-cí-tĭ-a

b) când conţine o vocală scurtă în silabă deschisă (neurmată de consoană) – hó-dĭ-e

c) când conţine o vocală scurtă (prin natura sa) chiar dacă este în interiorul cuvântului – pó-pŭ-lus

 

Importanţa accentului în limba latină

 

Accentuarea corectă a cuvintelor este de mare folos în prozodie, adică în stabilirea ritmului (cadenţei) versurilor dintr-o poezie. În latina clasică şi post-clasică aceeaşi importanţă se dădea şi ritmului oratoric al unei fraze.

Introducere

PATER NOSTER

Pater noster, qui es in caelis, sanctificetur nomen tuum. Adveniat regnum tuum. Fiat voluntas tua, sicut in caelo et in terra. Panem nostrum quotidianum da nobis hodie, et dimitte nobis debita nostra sicut et nos dimittimus debitoribus nostris. Et ne nos inducas in tentationem, sed libera nos a malo. Amen.

Motivaţie

Ca toţi elevii, am trecut şi eu prin cursurile gimnaziale, am ajuns în clasa a 8-a unde, printre altele, m-am lovit şi de limba latină. Şi, ca toţi elevii, din acel prim an de contact cu latina mi s-a păstrat pe creier doar prima frază cu care te loveai în manual: „In Patria nostra multae silvae sunt”. În rest, nimic!

Am făcut mai apoi Seminarul Teologic. Cu toată părerea de rău dar, în ceea ce priveşte limba latină, aceeaşi ceaţă stăruie în minte pentru că metoda se baza pe aceleaşi obişnuiţe de memorare mecanică şi fără sens. Declinări şi conjugări pe care ne străduiam să ni le introducem în cap prin toceală seacă. Evident că au fost nişte ani pierduţi din care nu am reţinut nimic. Din păcate!

A venit mai apoi Facultatea de teologie. Şi contactul cu un profesor – domnul Aurel Lupu – care, prin metoda dânsului, a făcut ca în numai doi ani de zile, în condiţiile improprii studierii unei limbi străine sau clasice (cum ne lovim în tot învăţământul universitar românesc), această limbă a culturii clasice să ne devină accesibilă nouă, celor care am făcut efortul de a ne prezenta la fiecare oră de seminar sau de curs.

Nu ştiu în ce măsură metoda domnului Lupu era originală dar ceea ce este sigur este că la baza studiului stătea gândirea proprie aplicată pe reguli sau pe excepţiile de la reguli, toate explicate clar. Toceala era limitată doar la aceste reguli şi excepţii. Fondul îl constituia gândirea, iar unealta – dicţionarul limbii latine.

La sfârşitul primului an de facultate examenul la latin a coincis cu un eveniment neferict din familie care, dacă ar fi fost altă materie, m-ar fi împiedicat să învăţ şi ar fi produs o restanţă. Nu a fost cazul pentru că „antrenamentele” săptămânale conform metodei aplicate de domnul profesor îşi împliniseră scopul iar toceala de tip „îngrăşarea porcului în ajun” nu-şi mai avea rostul.

După cei doi ani în care am avut în programa de studii limba latină nu pot spune că m-am mai ocupat de aprofundare. Dar, câţiva ani mai apoi, m-am foosit de notiţele luate la curs pentru a-mi ajuta o nepoată care se lovea şi ea, ca o liceancă ce era, de felul imbecil de a se preda latina şi era ameninţată de o corijenţă. În câteva luni handicapul era depăşit! Reuşise să înveţe toate declinările şi nu avea practic probleme în această privinţă la lucrările de control. ceea ce înseamnă că nu vârsta constituie un impediment ci mentalităţile închistate din cuprinsul învăţământului nostru.

Şcoala românească ar trebui să scoată de pe bănci generaţii care să ştie SĂ GÂNDEASCĂ, SĂ ANALIZEZE, SĂ RAŢIONALIZEZE! Dar se preferă doar potopirea învăţăceilor cu tone de nume, date, cifre învăţate mecanic. Ori aici este punctul forte al LIMBII LATINE: ea vine cu un sistem de decripatre care impune creierului analiza logică. De aceea se şi pune un atât de mare preţ în studeirea acestei limbi clasice în şcolile din Vest, în ţări care sunt departe de a se considera a fi „urmaşele Romei”. La noi în schimb…

Plec la drum prin precizarea unui aspect cât se poate de clar: NU SUNT FILOLOG ŞI NICI LINGVIST! Nu sunt specialist al Limbii latine. Sunt doar un fost student care, într-o vreme, a studiat în această calitate limba strămoşilor noştri. Tot ceea ce voi posta provine din notele de la cursurile şi seminariile de la facultate. Înainte de a pleca la drum am cercetat pe net spre a vedea de există cumva tentativele altora, specializaţi în branşă, în această direcţie. Nu am dat de nici o urmă. Doar de strigătele disperate ale unor elevi!

PS: Textul de care v-aţi lovit la început nu este altceva decât traducerea în latină a cunoscutei Rugăciuni Domneşti sau, mai pe scurt, Tatăl nostru.