Lecţia I – Alfabetul latin (scriere, pronunţare, diftongi, accent)

ALFABETUL LATIN

 

Scrierea şi pronunţarea

 

Nu există, în ceea ce priveşte pronunţarea, diferenţe majore între limba latină şi limba română. Majoritatea sunetelor se pronunţă identic.

 

Sunetele în limba latină şi transcrierea lor grafică

 

Sunetele latineşti se împart în 3 mari grupe:

I Vocale = acele sunete care se pot pronunţa singure, fără ajutorul altui sunet: a, e, i o, u. Nu există sunetele ă şi î (â). Ele sunt inovaţii ce aparţin limbii române sub influenţa limbilor popoarelor vecine (mai ales slave).

II Consoanele = acele sunete care nu se pot pronunţa (auzi) decât cu ajutorul unei vocale alăturate.

III Diftongii = un complex sonor format din două sunete, din care primul sunet este vocală iar al doilea este semivocală. Diftongii latineşti se pronunţă şi se scriu cu ambele componente în aceeaşi silabă:

a e

v sv

o e

v sv

a u

v sv

e u

v sv

 

Cantitatea sau durata de pronunţare a sunetelor latineşti (vocalele şi diftongii)

 

a. Toate vocalele latineşti au dublă serie în ceea ce priveşte cantitatea de pronunţare.

Vocalele cu cantitate lungă notată prin deasupra prezintă o durată dublă în emisiunea sa:

ā, ē, ī, ō, ū

b. Vocale cu durată scurtă de pronunţare notată cu ajutorul unei căciuliţe deasupra: ă, ĕ, ĭ, ŏ, ŭ. În texte, cantitatea vocalei nu este notată grafic pentru că indiferent  de prezenţa semnului cantităţii, latinii ştiau care este scurtă şi lungă. Diferenţierea în pronunţare se făcea numai în vorbirea orală.

 

Importanţa cantităţii vocale

 

Cantitatea unei vocale are în primul rând rol lexical-semantic, diferenţiind un cuvânt de alt cuvânt care are aceeaşi sciere (omografie):

popŭlus –  popor

popūlus – plop

Cantitatea vocalei are şi rol morfologic, deosebind o categorie gramaticală de alta.

 

Pronunţarea

 

a=a

b=b

c=c

cc=c – se pronunţă cu cei doi c distincţi (ca în ac-ci-pi-o ) şi trece fiecare în silabă diferită

d=d

e=e

f=ph – philosóphia

h= în latineşte se aude foarte slab, aproape insesizabil, în aşa fel încât spre limbile romanice nu se mai aude, şi dispare în limba română şi grafic

homo = homo → om (româneşte)

heri = heri → ieri (româneşte)

rr=r – la despărţirea în silabe, însă, fiecare din ele trece în silabe diferite

s=s NU z chiar dacă se află intervocalic

 

Diftongii şi grupurile consonantice

 

– ae – se pronunţă – fie ai (în latina restituta)

– fie e (în latina conventională)

Se scrie şi se pronunţă într-o singură silabă.

Excepţie: se pronunţă ae cu fiecare element în silabe diferite în cuvântul aer şi derivate.

– oe – se pronunţă – fie oi (latina restituta)

– fie e (latina conventională)

Ambele componente se păstrează în aceeaşi silabă: Phoebus – Phoe-bus (pronunţ. Foi-bus sau Fe-bus).

Excepţie: oe nu formează diftong, deci se scrie şi se pronunţă cu fiecare element component în silabe diferite, în cuvântul poeta (poet) şi derivaţii săi.

– au – se pronunţă – auc-tor

– eu – se pronunţă eu – diftong cu ambele elemente în aceeaşi silabă: Europa – Eu-ro-pa

 

Complexe:

 

– ce – se pronuţă che (în restituta)

ce (în convenţională)

– ci – se pronunţă chi (în restituta)

ci (în convenţională)

Exemplu: Cicero – Chi-che-ro (resituta); Ci-ce-ro (convenţională)

– ngu urmat de vocală – se pronunţă ngu (în restituta)

ngv (în convenională)

Exemplu: lingua – pronunţat lingua (restituta); lingva (convenţională)

– qu+vocală – se pronunţă cu (în restituta) (ca în acuarela)

cv (în convenţională)

Exemplu: aqua – pronunţat acua (restituta); acva (convenţională)

– ti – se pronunţă ti (în restituta), indiferent de poziţia în cuvânt

ţi (în convenţională) numai când este precedat şi urmat de vocală

Exemplu: amicitia – pronunţat amichtia (restituta); amiciţia (convenţională)

ti precedat de s,x sau alt t se pronunţă ti

Exemplu: sextius

 

Accentuarea cuvintelor în limba latină

 

Accent = intensitatea cu care se pronunţă un sunet.

Deoarece consoanele nu se aud, accent vor avea doar vocalele şi diftongii. Diftongii au întotdeauna cantitate lungă.

Reguli de accentuare a cuvântului:

1. Niciodată latina nu pune accent pe ultima silabă

bar-bá-tus

2. De regulă, locul accentului se află pe silaba penultimă a cuvântului. Aceasta se întâmplă numai dacă penultima silabă are cantitate lungă.

3. Când penultima silabă este scurtă, accentul se mută pe antepenultima silabă.

 

Cantitatea silabei

 

1. Silaba este lungă dacă:

a) are diftong – aúc-tor; Phóe-bus

b) conţine o vocală urmată de două (2) consoane consecutive, chiar dacă aceste consoane trec în silaba următoare – séx-tus

c) conţine o vocală lungă (prin natura sa) – sep-tí-mi-us

2. Silaba este scurtă dacă

a) ea conţine o vocală urmată de altă vocală, adică un hiat – a-mi-cí-tĭ-a

b) când conţine o vocală scurtă în silabă deschisă (neurmată de consoană) – hó-dĭ-e

c) când conţine o vocală scurtă (prin natura sa) chiar dacă este în interiorul cuvântului – pó-pŭ-lus

 

Importanţa accentului în limba latină

 

Accentuarea corectă a cuvintelor este de mare folos în prozodie, adică în stabilirea ritmului (cadenţei) versurilor dintr-o poezie. În latina clasică şi post-clasică aceeaşi importanţă se dădea şi ritmului oratoric al unei fraze.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s